We buy things we don't need with money we don't have to impress people we don't like.

chiran.ro

The last dance. O opinie altfel. De la Tex Winter si Jerry Krause la Cristiano Ronaldo.

Copilaria

Tocmai ce-am finalizat The Last Dance. Se poate urmari pe Netflix. Un documentar excelent. Prezinta, intr-un mod dinamic si fain de urmarit, o parte din povestea uneia dintre cele mai mare echipe ale sportului mondial: Chicago Bulls. Se intrece (imo) cu NE Patriots (cateva randuri despre ei aici) sau cu marele Milan de la finalul anilor 80 si inceputul anilor 90 la acest titlu. Povestea din The Last Dance este filtrata mai ales prin ochii celui mai mare campion al tuturor timpurilor: Michael Jordan. Desi la echipe e discutabila (imo), la GOATs cred ca e clara treaba. Tom si Diego sunt pe 2 si 3. O scurta precizare: Diego i-a dus pe Napoli la titlu exact in perioada cand Milan-ul a fost cel mai mare. O realizare absolut incredibila. Asa ca ii pot intelege pe ultrasii napoletani pentru ca isi canta bucuria pentru ca l-au vazut pe Diego. La 25 de ani dupa acel titlu: Ho visto Maradona.

De la inceputul anilor 90 sunt fan Chicago Bulls. Conceptul de oaie neagra m-a prins inca din copilarie:) (a nu se intelege ca-s fcsb-ist:P). In acea vreme era cool sa tii cu Lakers sau Celtics. Prima intalnire cu Bulls am avut-o jucand NBA’89. Da. A existat asa ceva. Inca imi aduc aminte cat de bine trageam de la 3 cu Craig Hodges:). Adus de Jerry Krause. In viata reala nu mai stiu cum am ajuns la acesti baieti, dar imi aduc aminte ca primul meci urmarit a fost din Madison Square Garden. Pe un mic televizor color. Noroc cu rudele care aveau satelit. Nu stiam de rivalitatea cu Knicks sau de rivalitatea dintre Ewing si Jordan. Inceputa inca din colegiu. Dar mi-a placut dinamica pustanilor din Chicago. Nu stiam despre Air/Nike. Nebunia a inceput dupa Barcelona 92. Inclusiv in Romania. Titlurile din 91-93 au fost obtinute relaxat. La primul a fost mare valva cu povestea Magic-MJ (era inainte anuntului cu HIV). Aproape toata lumea tinea si paria pe Lakers. Mai ales dupa primul meci. A fost o surpiza rezultatul final, dar mai ales scorul. In anii urmatori, desi se discuta mult despre Clyde&Co sau Charles Barkley (super jucator, tot din clasa 84), victoriile au fost destul de lejere. Poate cu exceptia meciurilor cu cei din New York. Mereu au fost incrancenate. Nici acum nu-i pot suferi pe Knicks. Desi nu bat pe nimeni:P.

Captura dintr-un joc Bulls – Sonics (actualii OKC Thunder pentru cei mai tineri). NBA 89.

Adolescenta

Dupa prima retragere, am inceput sa tin si mai mult cu Bulls. Tot timpul e mai fain sa tii cu under-dogs. A urmat un sezon senzational. In care au fost condusi de un Pippen magistral. Imi aduc si acum aminte de All Star Game. Pippen a fost MVP. Tot sezonul a jucat bine. In play-off si mai bine. Si Knicks, tot ei, au trecut de Bulls in mod nedrept. Inclusiv cu arbitrii. Mr. Riley s-a descurcat mereu bine la acest capitol. M-am bucurat pentru titlul obtinut de Rockets in 1994. Oricum, la Bulls ma refer, desi n-au castigat, sezonul 93-94 a fost sezonul care m-a adus cel mai aproape de Bulls. Dupa revenirea lui MJ din urmatorul sezon, a inceput perioada faina. Inceputul a fost altfel decat am crezut. Infrangerea cu Orlando a fost suprinzatoare (toti am crezut ca este suficient sa apara Jordan si gata) si dureroasa. Desi imi placeau Penny sau Shaq, m-am bucurat pentru acel 4-0 din finala. Rockets din nou. Urmatorii 3 ani au fost faini. Desi cu emotii (tensionate finalele cu Jazz), Bulls a castigat tot. Iar MJ a fost magistral. A aparut cat trebuia, cand trebuia. Cu foarte putine exceptii. In aceasta perioda nu mai era fain sa tii cu Bulls. Pentru mine, cel putin. Aproape toata lumea tinea cu Bulls acum. Tot din acea perioada mi-am ales ghetele favorite all time. Nu cred ca vor aparea vreodata ghete de baschet mai faine. Vedeti poza de mai jos: Jordan XI. Apar si in documentar. La scena cand MJ plange pe podea dupa ultimul meci al finalei din 1996. Era si perioada in care Steaua a luat 6 titluri la rand. Toate echipele cu care tineam castigau. Inclusiv Real. A luat Liga Campionilor in 1998. Gol Mijatovic. Imi aduc aminte ca-n vara lui 98 le spuneam prietenilor ca as vrea sa vad si eu cum e sa fie Steaua echipa proasta. Sezonul urmator am inceput cu Rotaru in poarta. Si am luat de la Panthinaikos sau Valencia. Parca si Rapid. In vara lui 99 a fost si mai nasol. Am luat 5 la Ploiesti, bataie la Bacau (parca cu autogol Danciulescu), Bistrita sau Constanta. Mi-am luat ceva injuraturi apoi:). Acum suntem in liga a 4 a. Este ok. Nu tinem doar cu echipele care castiga. Victoria este un rezultat. Ma deranjeaza ca deplasarile sunt doar in Bucuresti. Cand sunt, caci mai mereu e fara spectatori:(. Abia astept un meci in alt oras.

Jordan XI

Maturizarea (fortata)

Dupa sezonul 97-98 a urmat dezamagirea. In primul rand a disparut marea echipa. Ca (aproape) toata lumea si eu am fost dezamagit de conducerea din Chicago. Sezonul oricum a fost unul scurt, datorita lock-out-ului. Si am tot sperat sa se intample o minune. Tot cu Chicago am tinut. Cu mica echipa condusa de Kukoc. Nu m-a deranjat ca incepusera sa aiba record negativ. Am tinut si cu Scottie sau cu MJ (in anii de la Wizards sau Bullets cum i-am cunoscut). Aprops, sa stiti ca MJ a jucat excelent si in capitala. Recomand acest video. Cu Phil n-am mai tinut niciodata. Lakers nu mi-au placut niciodata. Nici Magic sau Jabbar, nici Kobe, nici cei dinainte, nici de dupa. M-am bucurat cand Shaq s-a certat cu ei si a plecat. Shaq mi-a fost simpatic tot timpul. Dupa 2000 am renuntat sa urmaresc NBA in mod activ. Din cauza dezamagirii si a triunghiului din LA. Ma uitam doar cand jucau LAL in playoff si tineam tot timpul cu adversarii. Nu conta cine juca impotriva lor. (Mai) mereu castigau LA. Cu o exceptie: Boston in 2008. Cu Doc Rivers pe banca. Sau ma uitam cand juca Bulls. Si am apucat sa vad cativa jucatori interesanti: Ron Artest, Elton Brand, Jalen Rose (batran), Hinrich, Derrick Rose (MVP, MVP) sau Jimmy Butler. Sau actualii Zach LaVine sau Lauri Markkanen. Si un antrenor fantastic: Tom Thibodeau. Peste ani (2015), am revenit la NBA. Sa vad cum Dubs domina baschetul tot cu triunghiul lui Tex la baza. Si cu Steve Kerr pe banca (il apreciez foarte mult). Dar pe Dubs ii urasc. M-am bucurat fantastic cand Cavs le-au stricat anul de record (2016): 73-9. Au batut recordul lui Bulls din 96. Ce parea de nebatut. Dar n-a mai contat. Capacul lui LeBron si aruncarea lui Kyrie le-au aruncat la gunoi recordul. Asa ca, nu prea mai conteaza 73-9 cand pierzi finala. In ultimele 2 sezoane am vazut cateva sute de rezumate de 10 minute. M-am bucurat iar cand Raptors le-au dat cu terenul in cap. In plus, ma minunez cat de mult s-a transformat jocul. Si cum se extinde. Pornind de la ideile lui Tex. Cu multa tehnologie si statistici din ce in ce mai rafinate. Asa poti combina rigiditatea aparenta a triunghiului, cu flexibilitatea extrema a la Mike D’Antoni.

Bulls 1998. Ultimul dans.

Dupa ce a disparut marea echipa din Chicago, in 1998, fara vreo legatura:), m-am ocupat ca amator de o micuta echipa de baschet. Ne-am distrat prin divizia onoare vreo 2 ani. Pierzand non stop. Vina antrenorului. A mea. Am inceput sa studiez despre baschet. Aveam mult mai putine surse decat cele de acum. Era mai greu cu internetul. Atunci am aflat prima data de regula triunghiului. A fost un fel de aha-moment. Am inceput sa inteleg mai multe despre cum a castigat Bulls. Da, MJ a fost genial. Talentul, dar mai ales atitudinea de invingator l-au transformat in cel mai mare sportiv. Ever. Este foarte probabil sa fi castigat un titlu indiferent de echipa unde juca. Inclusiv la Bulls-ul anilor 80 ar fi ajuns sa castige. A fost prea mare Michael sa nu-i fi iesit. Insa dubla serie din anii 90 n-ar fi fost posibila fara: Scottie, Horace, BJ, Bill, Dennis, Toni sau Ron. Sau fara Phil. Sau, fara ideile geniale ale lui Tex Winter. A fost prezentat marginal in documentar. Sau fara Krause. Jerry Krause.

Krause

Da, Jerry Krause. Ati auzit si vazut multe despre el in acest documentar. A fost un soi de villain permanent. Iar finalul n-a fost unul care sa-l avantajeze. Din contra. El este motivul pentru care scriu acest articol. In primul rand pentru ca nu mai poate spune nimic in favoarea lui. Dumnezeu sa il ierte. Apoi, pentru ca el este cel care a creat organizatia Bulls. Adica echipa care a schimbat baschetul. Si nu doar baschetul. Regula triunghiului a influentat mai multe sporturi. Sa citim:

  • l-a ales pe Phil Jackson. Ca jucator. La draftul din 67. Bullets nu l-au selectat. Dar a continuat sa il aprecieze si sa tina legatura cu el. Ca jucator si apoi ca antrenor. Sa il foloseasca pentru studiu. Si sa il aduca la Bulls ca asistent pentru Doug Collings. Si a lucra cu Tex.
  • l-a angajat pe Tex Winter la Bulls. Imediat ce a ajuns GM. Adica cel mai bun implementator al regulii triunghiului.
  • a luat decizia de a-l inlocui pe Doug Collins cu Phil Jackson. Desi echipa era in crestere de la an la an. De ce? Pentru regula triunghiului. Jordan nu a fost de acord. Din contra.
  • a construit echipa din jurul lui Jordan pentru prima serie de 3 titluri. Cum? Prin draft-uri. Si nu aveau primele pick-uri. Insa a mai facut trade-uri. Inclusiv pentru Pippen. Si ce a ales: Scottie Pippen, Horace Grant, BJ Armstrong. Cand faci top 3 picks, in general este destul de usor. Cand ai ticket cu sanse mici la loteria e mai complicat. BJ Armstrong (alegerea 18), Toni Kukoc (alegerea 29), Ron Artest (alegerea 16). Dar si tinand cont de regula triungiului.
  • decizia strategica de a-l trimite pe Oakley la Knicks. I-a permis lui Grant sa avanseze. Si a adus unul dintre cei mai buni aparatori impotriva lui Ewing: Bill Cartwright. Jordan nu a fost de acord. Din contra.
  • dupa prima retragere a lui Jordan, l-a adus pe Ron Harper (un jucator de ~20PPG la Cavs si LAC), i-a eliberat masa salariala lui Kukoc sau l-a ales rapid imediat ce a devenit disponibil pe Steve Kerr. Chiar cu o ora inainte sa il anunte Tex Winter. Great minds think alike.
  • In 1995 l-a adus pe Rodman. De la Spurs. Si a creat mix-ul pentru echipa magica din urmatorii 3 ani. Ce a urmat? Sezonul 72-10. Si inca 3 titluri. Si extinderea NBA-ului cu un ordin de marime.

E mult, e putin? Conteaza mai putin. Krause n-a prea iesit in fata. Nici nu avea cum. Avea alt rol. Inclusiv sa-l protejeze pe Mr. Reinsdorf. Vreti adevarul? Il gasiti mai jos. Este in engleza. Din memoriile, inca nepublicate, ale lui Jerry Krause. Este clar, este logic, este coerent. Ca fan Chicago, mi-ar fi placut in 1998/1999 sa vad echipa inapoi. Realitatea este putin altfel. Habar n-am daca producatorii Netflix n-au vrut sau n-au stiut cum sa o deduca. Pentru mine este important. De ce? Mai degraba Phil Jackson a fost cel care a generat disparatia echipei in 1998. Fie ca a obosit, fie ca a simtit ce vine, fie ca-si dorea alte provocari. Jerry Krause n-a mai discutat cu Phil Jackson pana in 2011. La festivitatea in care Tex Winter a devenit membru al Basketall Hall of Fame. Cred ca este destul de clar cine pe cine a parasit.

Legatura intre Jordan si Cristiano Ronaldo

Conceptul ofensiv al triunghiului a depasit Bulls-ul anilor 90. Titlurile obtinute din Phil Jackson la Lakers sunt de inspiratie Chicago. Krause l-a adus pe Tex in baschetul mare. Krause a insistat strategic sa fie ascultat. Krause l-a adus pe Phil. Pentru ca a inteles ca excentricitatea lui aducea un plus cunostintelor despre baschet. Nu un minus. Ce se intampla in baschetul actual isi are originea in aceleasi concepte. A crescut dinamica, a crescut viteza, iar triunghiurile sunt tot mai multe. Nu-i obligatoriu sa fie statice precum sistemul invatat de Tex. Pot fi dinamice, pot fi flexibile, pot fi pe tot terenul. In alte sporturi vedem influenta Chicago Bulls. Prima versiune a triunghiurilor a fost utilizata de echipa Portugaliei la CE din 2000. La fotbal. Inclusiv asezarea de tip 1-4-2-3-1 isi are originea in aceleasi concepte. De extindere a optiunilor atunci cand apararea este buna. O modificare geniala a fost implementata de Ancelotti in echipa Milan-ului din anii 2000. A utilizat mai multe triunghiuri concomitent, rezultand 2 blocuri de tip romb. Fara sa fie simetrice. Modelele de asezare actuale din NBA seamana cu linia dezechilibrata Gattuso, Pirlo, Rui Costa/Kaka, Ambrosini/Seedorf. Cu o dinamica pe care n-am mai vazut-o la modulul 4-4-2. Nu avea cel mai bun lot. Dar a creat cea mai buna echipa a anilor 2000. A castigat 2 Ligi ale Campionilor, dar merita 3. Daca se mai joaca de 100 de ori meciul de la Instanbul, rezultatul de la pauza, 3-0 pentru Milan, ar fi cel mai intalnit. Ce a reusit Liverpool se intampla foarte rar. Tot Ancelotti a dus la rang de arta asezarea la Real Madrid in 2013-2015. Si a creat echipa care a luat 4 Ligi ale Campionilor. In 5 ani. Nu Zidane este creatorul. El doar a intretinut atmosfera. Si a continuat principiile. Tex-ul lui Real Madrid este Carlo Ancelotti. Jucator in echipa magica din finalul deceniului 8. De care scriam in primul paragraf. Si a combinat sistemul liniar precis de inspiratie Sacchi&Capello cu sistemul elegant al triunghiurilor. Lasandu-le sa se miste pe teren. In mod natural. Beneficiind, la randul sau, de unii dintre cei mai mari atleti contemporani. Care imbina talentul cu inteligenta si cultul muncii: Sergio Ramos, Toni Kross, Luka Modric sau Cristiano Ronaldo. Cam ca la Michael Jordan si ai lui. Sa speram ca o noua dinastie va fi creata in Chicago. Sa-i uram succes lui Arturas Karnisovas in noul rol de la Bulls. Ce a construit la Nuggets ne ofera speranta.

La Decima

1998. Altfel.

Descrierea intalnirii de la inceputului lunii iulie 1998. Folosind cuvintele lui Jerry Krause. Cel pentru care am scris acest post:

“There’s Jerry Krause, the guy who broke up the championship dynasty.

“There’s Jerry Krause, the guy with the huge ego who wanted to build a championship team without Michael Jordan and Phil Jackson, the guy who thought he was more important than the players and coaches.” 

If I’ve heard or seen those quotes a thousand times in different publications and venues throughout America, you can be sure there were thousands of them said to which I wasn’t privy.

Up until now, as you read this, nobody outside of Jerry Reinsdorf, myself and a few select people in the Bulls organization really knows what happened in the aftermath of winning our sixth world championship in eight years.

Did we break up the winning team so that we could satisfy our own egos and win without those players and coaches? Do you really think that people who worked for so many years to win and then win again and again would be dumb enough to let egos get in the way of trying to win again?

Do you think that an organization built with one single purpose, from its chairman on down through the lowest-ranking member of the front office — to win championships — would easily give up that thought?

During the last championship run in 1998, cracks in the foundation of the teams we’d built began to alarmingly show up at inopportune times. To the adoring public, the age that was showing on Dennis Rodman, the lack of movement by Luc Longley, the slowdown in efficiency after playing over 100 games per year in two of the previous three seasons, was not apparent. The lack of recovery time in the summer, where beaten-up legs could have enough time on (strength and conditioning coach) Al Vermeil’s summer program to gain back the strength they’d lost in playing far longer than any other team in the league, never struck the fans or the media. The fact that winning titles meant drafting last each year in what at the time were poor draft crops meant nothing. We’d gotten lucky in 1990 in that most NBA people did not think that Toni Kukoc would even come to the NBA, and he’d fallen to early in the second round where we had a pick.

But to the fans and media, we had Michael Jordan and he could overcome anything. He could play without a center and a power forward for a capped team with little or no flexibility and still win by himself. Or Scottie Pippen, with two operations in the previous two years, could rise to the occasion and win with Michael and a declining supporting cast.

We had the finest coach in the game in Phil Jackson, whom the public did not know didn’t want to coach a rebuilding team and who’d informed us before the season that he wanted to ride off to Montana and take at least a year off.

I’m now going to take you to a place no Bulls outsider has ever been, a meeting in early July 1998. It was attended by Jerry Reinsdorf, myself, (assistant general manager) Jim Stack, Al Vermeil, the team doctors and surgeons, (VP of finance) Irwin Mandel and (assistant to the GM) Karen Stack. Vermeil knew more about the condition of the players’ bodies than even the medical people. He had continually tested them in and out of season during the entire championship run. We had asked then-trainer Chip Schaefer to submit a written report on the team’s health. Phil had made his decision (to leave) eight months before the meeting.

The first question I asked was how much did people think we could get out of Luc Longley, a free-agent-to-be who we’d had to rest periodically over the last few years because of unstable ankles. Al and the doctors thought he would break down quickly.

Next question: Rodman? Each person in the room was concerned that Dennis’ off-court meanderings had caught up with him, that he was playing on fumes at the end of the season.

OK. No center, no power forward, very little (cap space) to sign anybody of any quality to replace them. Who defends in the middle if Jordan and Pippen do come back? Who rebounds?

We go to Pippen. He’s had two major surgeries in two years, one of them late in the summer to purposely defy our instructions to do it earlier and not miss regular-season time. He wants to rightfully be paid superstar dollars. Is he worth the risk, especially if we can’t find a center and a power forward, and he and Michael have to carry the load for a new coach? I seriously doubt it.

Can Michael continue his greatness without a center, power forward and possibly Pippen? Could Bill Russell, the greatest team player ever, have won without great players around him? No. Michael has said publicly that he will not play for a coach other than Phil. Phil has told us he’s gone. What does Michael do?

The important role players like Steve Kerr and Jud Buechler are free agents who can get more money from other teams than we can give them under the cap rules.

Could we get Phil to coach without a proven center, power forward, probably Pippen, a basically new bench and crazy expectations that “in Michael we trust” can win without help? Not a chance.

Put yourself in our shoes as we walk out of that room. What would you do? Did we break up a dynasty or was the dynasty breaking up of age, natural attrition of NBA players with little time to recuperate and the salary-cap rules that govern the game?

One thing we did do was make sure no information got out of that meeting that could hurt any player’s chances of getting a quality contract. Phoenix gave Longley lifetime security in the form of a five-year deal at huge dollars. Three years later, having been dumped by Phoenix on an unsuspecting Knicks team, Longley was retired in his native country.

Rodman played 35 more games, never able to regain his previous form.

As the summer wore on and players were locked out of the training facilities by the league — that would mean the NBA season would not start until late January — things got even worse. Michael sliced a finger on a cigar cutter that would’ve prevented him from playing an entire season. To his credit, he could have stiffed us and signed a huge contract. But he was honest and we were well informed what the condition of the hand was. He didn’t want to play on a rebuilding team, and he stuck to his word.

In January, when the league was about to resume and free agents could be signed, Pippen’s agents asked us to do Scottie a favor. By doing a sign-and-trade with Houston, Scottie could get more than $20 million more than he could by just signing a straight-out contract. Jerry and I gave him his going-away present. I called Steve and Jud and told them the situation and to take the first good contract they could because we were not going to bid for them. They deserved it.

There you have it, the truth.

Jerry Krause (1939-2017)

4817 views:( (21 mai 2020) – Pe canalul youtube al Chicago Bulls
chiran.ro @ 2024